ARTICULAȚIE DUBLĂ În anumite interpretări lingvistice funcționaliste (A. Martinet și adepții lui), dublă structură a planului expresiei*, în care unitățile de nivel* inferior (sunetele*) se combină pentru a forma unități de nivel superior (în gramatică, morfeme* și cuvinte*). Articulația dublă identifică două tipuri de unități: 1. unitățile cu dublă față, care se pot auzi sau vedea și care au un sens. în suita (succesiunea) aceasta este o fată, se recunosc patru unități cu dublă față; 2. unitățile cu față unică, strict formală, lipsită de sens; literele ( a+c+e+a+s+t+a etc.) și fonemele (a/c/ea/s/t/a etc.). Unitățile celei de a doua articulații primesc numele de fonem* (pentru manifestarea orală) sau de grafem* (pentru manifestarea scrisă). Fonemele ca unități ale articulației duble există în număr limitat și relativ mic în fiecare limbă, dar combinația lor este nelimitată, ceea ce reprezintă un mod economicos de a realiza mii de cuvinte. Studiul celei de-a doua articulații revine fonologiei*. Articulația dublă este o trăsătură specifică a limbilor* naturale, prin care se deosebesc de alte sisteme de semne* (vezi SEMIOTICĂ) dată fiind posibilitatea de a construi un număr nelimitat de unități semnificative. Articulația dublă se poate defini și prin raportare la prima articulație, care se realizează linear în unități dotate cu sens* (fraze*, sintagme*, cuvinte*), alcătuite din unități mai mici (moneme* sau morfeme*); de ex. propoziția: fetița a venit este alcătuită din mai multe morfeme: fet-, -iț(ă), a, ven-i-t, care se pot combina și altfel pe axa sintagmatică. Sintaxa* este consacrată primei articulații, în măsura în care se face lista monemelor și se indică pentru fiecare dintre acestea funcțiile în enunț. A.B.V.